CyKid și CyLuna: Cheia celor șapte porți

La unsprezece și șaptesprezece seara, CyKid tocmai reușise să-și vadă propria sprânceană prin telescop. Se întreba dacă asta se putea numi o descoperire când telescopul s-a rotit cu totul, fără să-l atingă nimeni.

— CyLuna, l-ai atins tu?

Sora lui era în cealaltă parte a camerei și deschidea o cutie de biscuiți. A pus capacul jos cu mare grijă.

— Tu l-ai atins?

S-au uitat pe rând prin ocular. Trei siluete negre traversau discul Lunii. Una s-a oprit, și-a schimbat direcția și s-a strecurat în spatele celorlalte două. CyKid a luat binoclul cel mic din cui ca să verifice. Le-a zărit și prin el.

Un biscuit s-a rostogolit din cutia deschisă. CyDog l-a lăsat să-i treacă pe sub nas. Atunci a început CyKid să se îngrijoreze.

Sub o pânză de praf se auzea un ticăit. CyBot a tras pânza de pe o masă rotundă de cupru. Bunicul îi spunea harta lui meteorologică. CyLuna se întrebase mereu de ce o hartă meteorologică avea șapte locașuri și niciun nor.

Șase locașuri s-au aprins. În cel rămas stins, un ac s-a mișcat puțin, a stat locului o clipă, apoi a pornit din nou. Din masă s-a auzit o voce care părea să fi străbătut o țeavă nesfârșită.

— Trecerea la douăsprezece și șaptesprezece. Apărarea de la sol trebuie înlăturată.

— Navele acelea vin aici? a întrebat CyKid.

CyBot a atins marginea mesei cu o sondă. Vocea s-a întrerupt și toate geamurile cupolei au zornăit. Afară, deasupra golfului, s-a deschis un cerc palid. Prin el, CyLuna a zărit pentru o clipă un cer cu două luni.

— CyKid, în galerie! CyLuna, coboară în pivniță. Grăbiți-vă, steluțele mele!

Vocea bunicului urca din casa scării. Și-a dres până și glasul așa cum făcea înainte să le spună că li se răcea cacaoa.

CyKid a făcut primul pas. CyLuna l-a prins de cot. Bunicul trebuia să fie de cealaltă parte a golfului, unde ajuta la repararea unei ferestre de la far. Poate că zguduitura îl făcuse să se întoarcă. Poate că știa un drum mai scurt spre pivniță, pe care ei doi nu-l descoperiseră încă.

— Bunicule, ai adus cizmele ude sus? a strigat ea.

— CyKid, în galerie! CyLuna, coboară în pivniță. Vocea a răspuns în exact același ritm.

CyDog a adulmecat balustrada, a strănutat și și-a înfipt toate cele patru labe în podea, hotărât să nu coboare.

Pe palier, o urmă luminoasă de palmă strălucea pe ușa galeriei. Semăna întocmai cu mâna bunicului, până și la degetul mic pe care nu reușea niciodată să-l îndrepte. CyKid a întins mâna spre ea. Urma a țâșnit în sus pe ușă ca un păianjen, mult prea repede ca să fie mâna cuiva.

De jos s-au auzit ghearele lui CyDog zgâriind ușor podeaua. De data asta, câinele abia aștepta să pornească pe urmă. CyLuna s-a aplecat și a simțit mirosul cunoscut de sare, coajă de portocală și ulei de mașină din haina de lucru a bunicului.

— Urmează mirosul. Eu mă uit în galerie, a zis CyKid. I-a întins surorii lui o lanternă. Ne vedem la hartă.

Au proptit amândouă ușile deschise. Oricine îi strigase voia ca ambele să se închidă.

În galerie, CyKid a găsit un ceas mic de sticlă care lumina tavanul. Secundarul gonea în jurul cadranului. Sub ace se vedea un desen cu șapte cercuri care se uneau, urmat de altul, cu nave trecând prin ele.

Jos, CyDog a scos cu botul o coajă de portocală din haina de lucru a bunicului. În buzunar, CyLuna a găsit un carnețel în care un rând fusese șters. A trecut cu mina creionului culcată peste pagina următoare. Urmele apăsate în hârtie au ieșit la iveală ca niște pași în zăpada proaspătă.

Când s-au întâlnit pe scări, CyKid i-a arătat o copie a desenului de pe ceas. CyLuna a ridicat carnețelul. Rândul recuperat se termina cu patru cuvinte pe care le-a citit de două ori. „Sub stâncă. La reflux.”

Dincolo de fereastră, apa golfului urca deja pe plajă.

Din pivniță, o scară ducea afară, pe faleză. La cotitură, marea s-a revărsat peste ultima treaptă și le-a izbit gleznele.

— Încă putem trece, a zis CyKid. A întins un picior, apoi l-a tras repede înapoi. Treapta dispăruse sub un val.

CyUni și-a coborât cornul. Lumina lui a scos la iveală ceva galben, sus pe perete. Era balustrada unui pasaj îngust de întreținere pe care îl luaseră drept o umbră. Pasajul începea chiar deasupra capului lui CyLuna. Ea a găsit scara de acces în spatele unui oblon slăbit.

De acolo puteau vedea adânc în stâncă. O roată se învârtea odată cu mareea, iar de la ea pornea un fir de cupru întins până sus, la hartă.

Fereastra de deasupra pasajului s-a umplut de lumină violetă. O mănușă cu trei degete a ieșit printr-un inel deschis în aer. A pipăit pervazul până a dat de cablul emițătorului. L-a smucit o dată și antena de deasupra lor s-a stins.

În urma mănușii a apărut o făptură mică, în costum indigo. Și-a întors casca argintie întâi spre copii, apoi spre o cutie prinsă cu șuruburi de balustradă. Inelul a tremurat și s-a strâns în urma ei.

CyBot și-a încercat radioul. A auzit doar un șuierat subțire și neîntrerupt.

— Un singur cercetaș, a zis el. Prin deschizătura aceea abia i-a încăput casca. Navele au nevoie ca toate cele șapte porți să se unească.

Cercetașul a coborât pe o scară în inima stâncii. Cutiuța rămăsese la locul ei. Înăuntru avea un buton rotativ de alamă.

CyLuna a rotit butonul până la un semn în relief. S-a împotrivit, apoi a făcut clic sub degetul ei mare. Mult deasupra lor, prin fereastra pivniței, o luminiță aurie s-a stins pe hartă.

Acul din locașul stins a sărit cu o poziție în sensul acelor de ceasornic.

— Ai văzut? a întrebat ea.

CyKid se uita cum inelul violet se strângea și dispărea. Văzuse fulgerul de lumină, dar îi scăpase mișcarea acului. CyLuna a desenat șapte cercuri pe spatele foii cu urma din carnețelul bunicului și a pus o săgețică lângă cercul care credea că se mișcase.

— Dacă sare din nou, o să știm unde să ne uităm.

A lăsat loc pentru încă o săgeată. Un singur salt putea avea tot felul de cauze. Două salturi în aceeași direcție le-ar fi dat ceva de urmărit.

CyKid s-a întors după antena de rezervă. În galerie, CyLuna se afla în geamul din capăt. Îi vedea buclele și stelele de pe colanți.

— Rotește butonul înapoi, a spus ea. Am rămas blocată.

El a făcut un pas spre ea. Apoi și-a amintit cât de atent notase sora lui saltul acului.

— Cum i-am zis norului care semăna cu o clătită?

Un zâmbet a apărut în geam cu o clipă prea târziu.

— O clătită, a răspuns făptura.

CyLuna îi spusese norului Domnul Budincă și îl desenase purtând cizme. Făptura din geam nu fusese acolo în după-amiaza aceea. CyKid s-a retras cu antena și a închis oblonul. Din spatele lui, propria lui voce a pus întrebarea despre clătită.

Înapoi la masa de cupru, CyBot a așezat copia desenului de pe ceas peste foaia cu urma din carnețel. Liniile s-au potrivit și au conturat un tunel. Zgârietura din mijlocul foii lui CyLuna era de fapt o trecere, marcată cu un punct pe copia lui CyKid.

— Bunicul a lăsat indicații ca să ajungem la încuietoare, a zis CyLuna. Cheia e jos, acolo.

CyBot a montat antena de rezervă. De acolo putea trimite din nou semnale către vechile butoane, deși cablul spre exterior era încă rupt. Le-a întins copiilor un mic receptor cu un bec chihlimbariu.

— Când se mișcă a șaptea poartă, becul clipește. Numărați clipirile.

Becul s-a stins când au intrat în stâncă. În tăcere, o fată a șoptit.

— Vă rog, nu mai închideți nicio poartă.

Pe malul celălalt nu se vedea nicio fată. Doar un pod de frânghie peste brațul de mare și un felinar care se legăna deasupra.

CyKid a pornit primul. Un val puternic a lovit stânca de dedesubt, iar podul s-a înclinat atât de tare, încât scândurile au ajuns aproape pe muchie. CyKid s-a ținut strâns de frânghii și a așteptat să simtă iar lemnul sub pantofi.

CyDog a lătrat spre balustrada de mai jos. Sub pod trecea o frânghie groasă de întreținere, fixată în piatră la ambele capete. Copiii puteau să se țină de ea ca să străbată ultima bucată de drum.

Ajunsă pe malul celălalt, CyLuna s-a întors să țină frânghia pentru CyBot. Când a întins iar mâna spre felinar, acesta dispăruse. O mânecă verde ca marea a trecut în fugă printre două coloane de cristal.

— Stai! CyLuna a fugit după mânecă. Lumina a trecut pe sub o arcadă de piatră și s-a stins. CyLuna s-a oprit, ca să nu se izbească de ceva în beznă.

CyDog voia să continue. CyLuna l-a scărpinat după urechi și l-a lăsat o clipă să adulmece. El i-a condus dincolo de arcadă, până la un maldăr de pânză veche de velă. Pe piatră se mai usca o picătură de ulei călduț din felinar.

În spatele pânzei ședea o fată care își ținea felinarul lipit de pelerina de ploaie. Avea bucle închise la culoare, un genunchi julit și strângea un emițător albastru până i se albiseră încheieturile degetelor.

— Tu ești Mara? a întrebat CyKid. Văzuse numele zgâriat pe o cană de pe raft.

— Dați-mi cinci minute, a spus ea. Familia mea are nevoie de poarta aceea.

Mara a pornit prima jumătate a unei înregistrări. Un adult i-a spus numele de două ori. În fundal, un copil se străduia din răsputeri să pară vesel.

— Am găsit un loc unde să așteptăm, Mara. Lumina se stinge.

A urmat un clic, apoi o voce atât de liniștită, încât părea că își repetase replica.

— Deschide ultima poartă și familia ta se întoarce acasă.

Mara a apăsat din nou butonul. Același clic i-a întrerupt familia în același loc.

CyLuna a înțeles ce se ascundea în spatele promisiunii. Cel care o făcuse controla singura înregistrare pe care o auzise Mara.

— Îl lași pe CyBot să asculte clicul? a întrebat ea.

Mara a șovăit, apoi a pus emițătorul pe jos, între ei.

— Poți să-l ții tu în timp ce ascultă, a adăugat CyLuna.

CyUni și-a plimbat încet lumina peste soclul de piatră din mijlocul peșterii. O muchie aurie a scânteiat sub o margine de piatră. CyKid a scos o bucată în formă de mâner de cheie, cu trei dinți mici. Mara a luat a doua bucată dintr-o fantă îngustă de pe partea opusă. Cei patru dinți ai ei semănau cu o scară în miniatură.

Împreună, bucățile aveau șapte dinți. Linia de îmbinare era atât de fină, încât CyLuna abia o zărea. Mara le-a despărțit îndată.

— Ultima poartă se închide dacă unul dintre noi păstrează o bucată?

CyKid s-a uitat la desenul săpat în soclu. În el, o cheie întreagă intra într-o încuietoare. A clătinat din cap.

Mara și-a strecurat jumătatea în haină.

Receptorul lui CyBot a bâzâit. El găsise două butoane rotative legate la vechiul fir de cupru, unul la far și celălalt sub clopotniță. În timp ce CyLuna urmărea harta de pe schița ei, CyBot le-a rotit pe rând și a închis porțile.

După primul clic, a șaptea lumină a sărit un loc. După al doilea, a mai sărit un loc.

CyLuna a notat ambele mișcări.

— Câte un locaș în sensul acelor de ceasornic pentru fiecare poartă închisă. Putem afla unde se oprește.

A numărat pe cerc cele trei închideri care mai rămâneau. Creionul s-a oprit la încăperea de sub ei, pe care mareea o umplea de apă de la începutul serii.

Mara a luat creionul și a făcut un semn alături.

— Mai e o cale pe acolo. Am văzut o barcă trecând prin ea.

În încăperea următoare ardeau șase felinare. CyKid își vedea sora în spatele fiecăruia.

Una dintre CyLune i-a spus să dea drumul cheii. Alta i-a spus să închidă ochii. A treia plângea, dar umerii nu i se mișcau deloc. Mara și-a auzit tatăl strigând-o de pe pragul de piatră cel mai de jos, unde valurile îi treceau peste pantofi fără să-i ude.

Oamenii Întunericului luaseră chipurile din ferestre și cuvintele din aer. Aici, în încăperea de cristal, puteau pune orice chip lângă orice cuvinte voiau.

CyDog a trecut în fugă de toate cele șase felinare și a ajuns la o deschizătură în stânca goală. A lătrat o dată. Din partea cealaltă a încăperii s-a auzit un râs adevărat, abia scos printre două răsuflări. CyLuna se bucura că o găsise.

Deschizătura dădea spre o pasarelă ruptă. CyLuna stătea la un capăt. La celălalt stătea cineva care arăta întocmai ca ea. Copia a ridicat o lanternă și a mișcat-o așa cum o mișcase CyKid pe scări.

CyKid și-a îndreptat lumina spre stâncă, unde chipurile false nu-i puteau vedea mâinile. A trimis semnalul pe care el și sora lui îl foloseau din dormitoarele lor când unul dintre ei nu putea să adoarmă. Două clipiri scurte, o pauză și o lumină lungă.

Din partea lui CyLuna a venit înapoi o lumină lungă. Au urmat două clipiri scurte. Acela era răspunsul lor.

S-a întors spre ea. Copia a aprins toate cele trei lumini deodată. CyKid își ajuta deja sora să urce pe pasarelă.

Ceva argintiu a căzut de pe o grindă. Cercetașul a aterizat pe pasarela îngustă, i-a smuls lui CyKid jumătatea de cheie și a fugit spre sala mareei.

CyKid a sărit după el. Atunci Mara a strigat de jos. O scândură se răsturnase, iar fata se ținea cu o mână de marginea ei. Apa îi trecea deja de buzunarul hainei. Cercetașul a dispărut după cotitură.

CyKid s-a întins pe burtă și a coborât mâna. Abia îi atingea degetele Marei. CyLuna l-a prins cu un braț pe după genunchi și a tras până când Mara a putut să-și sprijine un picior de stâncă.

Cei trei au rămas nemișcați o clipă. CyKid auzea pașii cercetașului, tot mai departe. Mara și-a desfăcut mâna. Ținuse în ea cealaltă jumătate de cheie în tot acest timp.

Cercetașul a împins o oglindă mobilă de-a curmezișul trecerii. Cărarea îngustă a devenit o galerie plină de reflexii. Fiecare reflexie arăta ca un tunel deschis.

CyUni și-a apropiat cornul de podea. Raza ei arăta că reflexiile se sfârșeau la marginea oglinzii. Prin tunelul adevărat lumina mergea mai departe, trecea de o coloană crăpată și cobora spre apă.

Din receptor s-a auzit glasul lui CyBot.

— Al patrulea buton e gata.

CyLuna a ținut schița întinsă în timp ce el rotea butonul. Becul chihlimbariu a clipit și un semn vechi din tunelul adevărat a strălucit o clipă. Cu exact un locaș mai departe, în sensul acelor de ceasornic.

Cercetașul știa că sala mareei era importantă. Acum copiii știau și prin ce deschizătură trecuse el, și unde avea să apară ultima poartă.

CyBot dusese micul card de memorie al emițătorului sus, la observator. A redat înregistrarea prin receptor. Mara și-a auzit numele și cuvintele despre lumina care se stingea. Apoi, în locul clicului, și-a auzit tatăl trăgând aer în piept.

— Dacă ai ocazia să ajungi într-un loc sigur, du-te. Avem destul aer ca să așteptăm altă ieșire. Vedem o lumină albastră la stația veche. Doar că nu putem ajunge la ea.

Mara s-a așezat pe o piatră uscată și a plâns. CyLuna s-a așezat lângă ea. Nu era timp să aștepte să li se usuce lacrimile, așa că au numărat împreună, plângând, pașii de pe drumul sigur al familiei.

— Lasă-mă să le spun încotro s-o ia, a zis Mara.

Drumul cel mai scurt spre sala mareei se umplea cu apă. CyDog a urmat un șir de urme ude pe lângă perete. La capătul lor, și-a vârât botul sub un grătar prins în balamale și a început să scurme cu laba.

CyKid a ridicat grătarul. Pe o poliță dinăuntru rămăsese un fir de pânză indigo, rupt dintr-un costum. Mai jos, lumina lui CyLuna a prins o sclipire. Jumătatea furată a cheii căzuse printr-o crăpătură și aterizase într-o scobitură uscată din piatră.

CyDog se putea strecura mai departe decât oricare dintre ei. CyLuna l-a ținut de zgardă ca să se poată apleca în siguranță. El a adus bucata în dinți, i-a dat-o lui CyKid și s-a așezat cuminte, așteptând biscuitul pe care îl ratase sus.

Al cincilea buton se afla pe o platformă care ieșea la iveală doar între valuri. CyLuna a văzut cum apa atingea o dungă întunecată de pe perete. Valul următor a acoperit dunga ceva mai repede. Mareea urca, dar între valurile cele mai mari mai rămânea un răstimp scurt.

CyKid a numărat alături de ea. Au lăsat să treacă două valuri puternice. În răstimpul mai liniștit, CyLuna a traversat, a rotit butonul și s-a întors ținându-se de balustradă.

În peretele din depărtare s-a deschis o clipă un pasaj lateral. Ducea spre luminița albastră pe care o descrisese tatăl Marei.

— Acolo, a zis Mara. Își scosese emițătorul din buzunar. Într-acolo îi trimit.

Podul care ducea în sala mareei se desprinsese la un capăt și se răsucise. Fiecare val îl înclina spre apă. Mara putea ajunge pe malul celălalt înainte ca apa să urce încă o treaptă, dacă cineva ținea podul nemișcat.

CyKid a înfășurat frânghia de întreținere în jurul unui stâlp de piatră. CyLuna și CyUni și-au pus toată greutatea pe frânghie. Când Mara traversa, o scândură i s-a rupt sub călcâi. S-a prins de frânghia de sprijin, a așteptat ca podul să se liniștească și a călcat unde simțea două scânduri zdravene.

Jumătatea de cheie aurie îi încălzise buzunarul. A ținut-o o secundă prin pânză, apoi i-a dat drumul și a apucat cu amândouă mâinile balustrada de pe celălalt mal.

La observator, CyBot a auzit antena veche începând să bâzâie. Putea trimite un impuls de energie la al șaselea buton, dar numai dacă lua curentul de la luminile din peștera de jos.

— Sunteți gata să rămâneți pe întuneric?

Patru voci i-au răspuns deodată și un câine a lătrat.

CyBot a acționat întrerupătorul. Întunericul a năvălit în peșteră. Apoi al șaselea buton a făcut clic. Din apă s-a ridicat un cerc exact în locul marcat de CyLuna. De cealaltă parte a lui, o navă uriașă se întorcea. În spatele ei se vedeau șiruri de nave cu aceleași lumini înguste.

A șaptea poartă sosise. În mai puțin de un minut urma să se deschidă complet.

Mara și-a pus jumătatea de cheie pe piedestal. De aproape, aurul era cald și zgâriat, de parcă generații întregi îl răsuciseră cu mâini neliniștite.

CyKid și-a pus jumătatea lângă a ei. Au îmbinat bucățile. Un dinte rămăsese ieșit în afară, iar CyKid a încercat să-l împingă la loc. CyLuna a zărit un fir de nisip în îmbinare și l-a îndepărtat cu colțul mânecii. Bucățile s-au prins cu un clic.

Dincolo de poartă, o navă a început să se miște.

Mara a ridicat emițătorul.

— Vă dau semnalul că e liber imediat ce au ieșit.

CyLuna a pus amândouă mâinile pe cheie. CyKid și le-a așezat lângă ale ei. Au așteptat semnalul Marei.

Mara și-a chemat familia pe canalul pe care auzise promisiunea. O voce mieroasă i-a răspuns și i-a spus să lase poarta în pace.

A schimbat pe canalul pe care CyBot îl recuperase din înregistrare. O voce mult mai firavă a întrebat dacă puteau merge în siguranță spre lumina albastră.

— Țineți-o în stânga, a zis Mara. Pe lângă ea e o trecere îngustă. De aici îi văd capătul.

Prin pasajul lateral a zărit o capsulă minusculă cotind spre stație. A trecut destul timp cât să se întrebe dacă o auziseră. Apoi, din fereastra capsulei au clipit două lumini albastre. Capsula se îndepărta de Pământ.

Mara și-a ridicat mâna liberă.

— E liber!

Tocmai când copiii potriveau cheia, cercetașul a înțepenit o bucată de metal în încuietoare. Casca lui argintie s-a luminat când nava de dincolo de poartă s-a apropiat.

CyUni și-a coborât cornul până când lumina i-a pătruns printre dinții încuietorii. CyLuna vedea un spațiu minuscul lăsat de bucata de metal. I l-a descris lui CyBot prin receptor, dinte cu dinte. El a verificat desenul bunicului.

— Apăsați întâi spre interior, a spus el. Apoi răsuciți spre dintele cel mai scurt.

Cercetașul a apucat tija cheii. Mara s-a aplecat peste soclu și a tras peste mâner capacul de protecție prins în balamale. Cercetașul și-a smucit mâna înmănușată ca s-o elibereze. Sub capac, copiii au simțit cheia intrând mai adânc.

Pentru o secundă, cele două jumătăți ale cheii au părut că se desfac. CyKid a ținut nemișcată partea lui, iar CyLuna a răsucit-o pe a ei în direcția indicată de CyBot. Dinții s-au prins. Au răsucit împreună.

O lumină a alergat în jurul porții. Prima navă aproape ajunsese la deschizătură când priveliștea spațiului s-a strâns într-un cerc mic. CyKid l-a văzut pe cercetaș apăsând un buton de pe cască și pășind în lumina care se micșora. Inelul s-a închis cu un sunet de carte trântită.

În stânga, departe, lumina albastră a stației încă mai clipea în pasajul separat. Mara a verificat-o de două ori înainte să se așeze.

La răsărit, cei cinci prieteni erau iar pe faleză. CyDog își primise în sfârșit biscuitul și îl căuta pe al doilea. CyBot a așezat receptorul la soare, pe o piatră uscată.

Din el s-a auzit o voce printre pârâituri.

— Am ajuns, Mara. Ușa stației e deschisă.

Din fundal, o voce micuță a adăugat:

— Și supa e portocalie.

Mara a izbucnit atât de brusc în râs, încât CyUni și-a ciulit amândouă urechile. Și-a rugat familia să vorbească în continuare, în timp ce copiii făceau o hartă nouă. Au marcat pe ea fiecare poartă închisă, drumul sigur și locurile în care folosiseră frânghiile.

CyLuna a mai desenat un detaliu. Lângă pod a pus un biscuit mic pentru exploratorul care putea urmări o dâră prin întuneric.

Marea se retrăgea. Bunicul avea să se întoarcă de la far și să găsească sare pe scări, o antenă ruptă și șase pagini de însemnări lângă telescop.

CyKid se întreba pe care dintre toate avea s-o observe întâi bunicul când CyBot și-a întors capul spre apă. Din receptor s-au auzit trei bipuri scurte, o pauză, apoi încă trei. Pe afișajul lui a început să se deseneze o liniuță verde.

— Vine de sub noi, a spus el. De foarte adânc.

Prin fereastra deschisă, CyLuna s-a uitat la cele șapte cercuri întunecate de pe harta de cupru. Bipurile veneau dintr-un loc anume, dincolo de recif.

— Marchează-l, a zis ea. Și notează ora.